Comunitatea romano-catolică din Roman
Prezenţa creştinilor catolici la Roman este atestată
istoric încă din sec. XV-XVI. La 20 august 1571 Gh. Vasari, secretarul episcopului din Cameniţa, scria nunţiului din Polonia despre convertirea de la husitism a celor (cca. 2000) din Huşi, Roman şi din cinci sate din jurul Romanului. Vasari cere, în aceeaşi scrisoare, misionari pentru păstorirea lor. Se precizează că aceste comunităţi au stat 150 de ani sub husiţi. Se ştie că husiţii nu au avut prozeliţi printre ortodocşi, ci numai printre catolici. Aşadar, aceste aşezări au fost catolice în momentul declanşării prozelitismului husit în Moldova în anul 1420, în vremea lui Alexandru cel Bun.
La 2 februarie 1589, printr-un decret al domnitorului Petru Şchiopu, bisericile din Roman, Piatra şi din satele catolice din împrejurimi au fost luate înapoi de la protestanţi şi redate catolicilor.
Despre un “oraş frumos care se cheamă Roman” aminteşte şi călugărul minorit observant Andrei Bogoslavic, în “Relaţia” sa din anul 1623. La acea dată aici erau 72 de familii catolice care avea o biserică închinată sfântului apostol Petru. Aceşti catolici “au şi preot şi vorbesc româneşte mai mult decât altă limbă”.
Timpurile grele care au urmat au făcut ca acest număr de familii catolice să scadă treptat. În 1670 mai erau “doar două case de catolici”, cum notează misionarul Giovanni Battista del Monte Santa Maria. Liturghia era celebrată în bisericuţa de lemn a Romanului care avea “odăjdii bune, potire şi cruce de argint”, procurate de către preotul misionar din Săbăoani.
După 1680 întreaga Moldovă trece printr-o perioadă neîntreruptă de invazii şi război. Incursiunile devastatoare ale turcilor, polonezilor, apoi în 1717 ale tătarilor au făcut ca, în decurs de o jumătate de secol, creştinii catolici moldoveni să fie nevoiţi să se refugieze în pădurile ce ofereau un oarecare adăpost şi siguranţă, sau să fugă peste munţi. Pentru o lungă perioadă de timp nu mai avem informaţii despre viaţa catolicilor din Roman.
Către 1846 episcopul Paul Sardi se preocupă pentru construirea în Roman a unei noi biserici. În acest scop, în vara acelui an cumpără în centrul oraşului, o casă cu grădină şi curte. El intenţiona ca în jurul bisericii să se amenajeze şi un loc pentru cimitir. În acel moment, în oraş erau 80 de familii catolice. În anul următor episcopul va mai cumpăra o clădire care, ulterior, va fi transformată în capelă, iar locul cumpărat iniţial, va rămâne doar pentru cimitir.
Episcopul Antonio de Stefano va continua şi el să strângă fonduri pentru construirea unui lăcaş de cult pentru comunitatea din Roman. Eforturi deosebite în acest sens a depus şi parohul din Săbăoani, Leopald Rossi, care a preluat şi a extins activitatea de strângere a celor necesare construirii unei biserici în oraş. Odată cu plecarea misionarului italian însă, în 1863, tot ceea ce adunase acesta a fost folosit în alte scopuri, deşi numărul creştinilor catolici din Roman începuse să crească. Motivul era venirea personalului tehnico-administrativ de la staţia de cale ferată şi deschiderea fabricii de zahăr din localitate.
Deşi nu a durat mult timp, un element aparte constituie funcţionarea unei şcoli elementare catolice în Roman, între anii 1878-1880. Profesoară era Bernardina Verat şi s-a preocupat împreună cu alte două persoane, de educarea a 20 de eleve. Iniţial, această experienţă trebuia să fie model şi pentru alte şcoli catolice din Moldova.
În 1904 Episcopia de Iaşi lansează un apel către toţi credincioşii de pe valea Siretului de a contribui la ridicarea unei biserici în Roman. Începută abia după terminarea Primului Război Mondial, construcţia se va termina în anul 1942, cu o deosebită contribuţie financiară din partea catolicilor de la fabrica de zahăr şi de la căile ferate.
Romanul a devenit centru parohial în anul 1950, prin separarea de Parohia Tămăşeni. În acel an paroh la Tămăşeni era părintele Mihai Chelaru.
Primul paroh la Roman a fost părintele Bişoc Anton, actualmente pensionar, căruia i s-a încredinţat spre păstorire familiile catolice din Voievodeasa Bucovina (filială la Parohia catolică Rădăuţi). La acea dată în oraş erau circa 400 de familii, din care majoritatea erau angajaţii fabricii de zahăr printre care şi directorul fabricii, olandezul Wanlen. În anii care au urmat, comunitatea s-a mărit datorită numărului mare de catolici din satele din împrejurimi care aveau serviciul la Roman şi din care foarte mulţi şi au întemeiat aici familiile. După 20 de ani, la venirea preotului Gabor Pavel în localitate erau aproape 1.000 de familii catolice, iar la plecarea sa acest număr se dublase.
După evenimentele din decembrie 1989 câteva ordine călugăreşti şi au deschis case la Roman: Ordinul Misionarii Verbiţi, Surorile Duhului Sfânt, Surorile Notre Dame de Sion. Deşi se confruntă cu greutăţi inerente oricărui început de drum, preoţii, călugării şi surorile prin exemplul şi activitatea lor, contribuie într un mod deosebit la edificarea comunităţii catolice locale. Un element aparte este prezenţa şi activitatea Ordinului Franciscan care are la Roman un seminar.
Activitatea pastorală din Roman, atât de diferită şi frumoasă, este binecuvântată şi susţinută de ploaia de haruri pe care Dumnezeu o revarsă zilnic prin mijlocirea sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroana Bisericii.
Copiii şi tinerii, cateheţii şi credincioşii, surorile şi seminariştii, călugării şi preoţii, încearcă să răspundă permanent la îndemnul sfintei Tereza: “Fiţi mici totdeauna, fiţi blânzi şi smeriţi, ne ndeamnă Tereza spre a fi fericiţi”.
Pr. Marcelin Rotaru
Istoricul bisericii „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”
Această biserică romano-catolică închinată „Sfintei Tereza a Pruncului Isus” a
fost construită între anii 1927-1947, pe când parohia Roman era filiala parohiei Tămăşeni.
Este o biserică din Dieceza de Iaşi construită în stilul românesc – bizantino-brâncovenesc – şi are o poziţie centrală în municipiul Roman. Are trei turnuri, cel mare fiind gol, simbolizând imensitatea Universului peste care tronează „Cristos, Regele Universului”.
Biserica are formă de cruce cu o navă pricipală şi două cruciere pe lateralele dreapta şi stânga. Este lungă de 35m, lată de 10m şi cu înălţimea turnurilor de 30m. Interiorul este predominat de stilul roman cu trei perechi de coloane masive şi cu bolta şi arcurile rotunde.
Însăşi clădirea este o rugăciune între pământ şi cer.
Construcţia ei se bazează pe masivitate, fără întărirea cu fier-beton; pereţii sunt din zidărie de piatră amestecată cu cărămidă: intemperiile, instabilitatea solului provocată de infiltrarea apelor fluviale, cutremurele de pământ au afectat-o, punând-o chiar în pericol de prăbuşire. De aceea a fost necesară consolidarea şi restaurarea ei din temelii şi până la turnuri, lucrări care s-au executat între anii 1998-2008, când a avut loc sfinţirea ei de către Episcopul de Iaşi, Petru Gherghel, la 12 octombrie 2008.
Consolidarea şi restaurarea bisericii s-au executat prin contribuţia credincioşilor parohiei pe când era paroh pr. Dumitru Farcaş, având ca arhitect pe domnul Cristea Ioan, ca inginer de rezistenţă, pe domnul Păuleţ Carmil, ambii din Iaşi, iar ca executant pe domnul Barticel Isidor, din Roman. Restaurarea picturii a făcut-o domnul Bejan Paul, iar lucrările din marmură de domnul Şerban Bonaventura, ambii din Bacău.
Recunoaştem ajutorul Providenţei divine şi mijlocirea Sfintei Tereza a Pruncului Isus prin care s-au trezit generozitatea şi sacrificiul credincioşilor.
Până în anul 1952 credincioşii catolici din Roman constituiau filiala administrată de parohia Tămăşeni. În 1952 a fost declarată Parohia „Sfânta Tereza a Pruncului Isus” care avea atunci circa 400 de familii. Primul paroh a fost pr. Bişoc Anton
Prin stabilirea muncitorilor din satele catolice învecinate cu Roman, veniţi la muncă în oraş în domeniul construcţiilor, la fabrica de ţevi, la IMR, etc., numărul credincioşilor a crescut continuu până la circa 3500 de familii, cu circa 12000 de credincioşi.
Devenind extrem de neîncăpătoare s-a procedat la ridicarea altor biserici şi la înfiinţarea de noi parohii.
În 1996 s-a înfiinţat Parohia „Inima Neprihănită a Mariei” cu circa 1200 de familii în 1999, Parohia „Fericitul Ieremia” cu circa 600 de familii, iar în 2004 Parohia „Isus Bunul Păstor” cu circa 600 familii. Parohia mamă „Sfânta Tereza a Pruncului Isus” a rămas cu circa 1200 de familii.
Actualmente, toate trei au biserici şi case parohiale noi şi în toate cele patru parohii catolice se desfăşoară o activitate pastorală şi socială intensă.
Numărul familiilor şi credincioşilor stagnează din cauza exodului în străinătate în cătarea locurilor de muncă şi a retragerii unora dintre credincioşi în satele de origine.
Pentru tot ceea ce au făcut înaintaşii noştri, precum contemporanii noştri – preoţi şi creştini laici – noi mulţumim Domnului, cerem binecuvântare şi răsplată pentru răposaţi şi pentru vii şi cântăm „Lăudaţi pe Domnul toate neamurile!”
Pr. Dumitru Farcaş